marți, 31 octombrie 2017

3 poze, 2 vorbe - Octombrie 2017

Ciuperca frumoasă
Ciupercă frumoasă. Nu m-aș risca să-mi dau cu părerea ce e. Am făcut o singură poză, mai mult pentru felul în care cădea lumina, decât pentru o viitoare identificare... Acasă, după ce am căutat puțin prin diverse cotloane ale internetului, m-am ales cu rezultate contradictorii. Deci deocamdată rămâne doar o ciupercă frumoasă. Dacă cineva are vreo părere, aș fi bucuros să o aflu...

macrolepiota procera
Am mai dat de un pâlc de parasoale, dar de data asta le-am lăsat în pace. N-am mai simțit nici un fel de chemare să le pregătesc în vreun fel.

Fotoliu directorial
Se caută director de pajiște. Experiența consolidată în domeniile: stat în ploaie, privit în gol, umblat cu paiu-n gură - constituie avantaj. Se asigură climat de lucru sănătos. Cererile se completează și se depun în gând. Nu mă contactați, vă contactez eu.



Haideţi  pe afară și aveți grijă de voi!

miercuri, 18 octombrie 2017

Parasoale cu dichis

Zilele trecute făceam zigzaguri prin pădure, în speranța că poate se îndură vreo lighioană de mine și stă măcar câteva secunde la pozat. 
Zi însorită de toamnă, lumină frumoasă, da' lighioanele n-or fost cooperante. Am speriat două căprioare, ciocănitorile s-or dat pe după copaci și pentru o clipită am a văzut o cojoaică, care parcă s-a dizolvat în scoarța copacului. Îs magice cojoaicele... 
La un moment dat am trecut pe lângă un pâlc de parasoale (Macrolepiota procera), nu le-am băgat în seamă atunci, dar cumva în subconștient s-a marcat locația... 
Azi mi-am adus aminte. Am pus mâna pe oale și pe câteva chestii de prin cămară și am luat calea codrului, hotărât să mă răzbun pe regnul vegetal pentru că regnul animal n-a fost drăguț cu mine.
Nu am fost absolut sigur că o să le nimeresc, dar lucrurile au mers, de data asta peste așteptări. Am mers ață, fără nici o șovăială, direct la locul în cauză și le-am găsit exact cum le-am lăsat. Nu-s spectaculoase, că nu a prea fost umezeală în perioada asta, dar sunt mâncabile.
Macrolepiota procera
De multe ori crește în pâlcuri și este o ciupercă de talie mare (15 - 30cm) poți combina aceste două informații ca să crești gradul de siguranță atunci când o culegi. Atunci când găsești un pâlc de ciuperci care arată a parasoale, o cauți pe cea mai mare din grup și dacă are măcar 25cm înălțime, ai dincolo de aspectul general, o confirmare în plus că nu culegi altceva.
În imaginea de mai jos am încercat să evidențiez câteva caracteristici.
1. Picior lung și suplu, cu un bulb bazal, inel dantelat, alb spre pălărie și brun către bază. Lamelele sunt libere (nu sunt atașate de picior), late și dese, la început albe devin brune la ciupercile mature.
2.Pălărie ca o umbrelă la ciupercile mature și ovoidală la cele tinere, cu un sfârc brun în centru, albicioasă cu niște pielițe brune care se desprind ca pielea arsă prea tare de soare. 
3.Piciorul nu e plin pe dinăuntru.
macrolepiota procera
E o ciupercă care odată ce ai învățat-o, poți să te bucuri de ea în siguranță. Ca o măsură suplimentară ar fi bine să cauți și să-ți fixezi în minte, niște imagini sugestive despre diferența dintre bulb și volvă. O carte bună și ușor de folosit, care își găsește adesea loc la mine în rucsac este Ghidul culegătorului de ciuperci de Locsmandi Csaba și Vasas Gizella, e foarte bine ilustrată, are informații clare și concise, rezistă decent la tăvăleală și nu-ți rupe spatele.
Am cules doar pălăriile, picioarele sunt lemnoase și pe seceta asta parcă-s și mai și. Am venit cu planuri mari, aperitiv, supă, pane-uri și-un sos... 
Am pornit focul repede, fără metode complicate, brichetă, coajă de mesteacăn și-o mână de rămurele. Când a devenit suficient de viguros, am pus un braț de crăci mai zdravene și l-am lăsat să-și poarte singur de grijă.
Când mănânci la pădure ordinea nu contează, așa că am început pregăteala cu supa.  Supă necremă de ciuperci. Morcovi și rădăcină de pătrunjel tocate cu opinelul, care e cel mai bun prieten al bucătarului pădureț, o parte din ceapă aia de se vede în prima poză, tocată și ea. Toate astea puse pe jar, cu ulei să prindă un pic de culoare, într-o cană de inox, care merge și pe post de oală la ieșirile de o zi. Ciupercile tocate și ele, intră în aceeași cană să se perpelească un pic, apoi apă, sare și răbdare. 
Când ciupercile s-au fiert, am mai adăugat puțină făină amestecată cu smântână și am mai lasat cana să bolborosească o vreme într-o margine de vatră, până am început eu pregăteala pentru felul următor. În loc de crutoane, niște pâine prăjită direct pe jar s-a potrivit foarte bine. Sunt mare fan pâine prăjită pe jar, uneori mă mulțumesc doar cu atât, dar nu și azi... Azi e dezmăț. Supa gata arată cam așa. 
Supa de ciuperci
La aperitiv, care desigur vine după supă, am zis că ar merge niște ciuperci umplute la cuptor. Nu am mai folosit oala pe post de cuptor de foarte multă vreme... Cred că ultima dată am făcut pâine.
Prima dată am tocat tot ce am folosit la umplutură: gogoșar, șuncă, ceapă și tulpină de țelină dulce (chestiile alea verzi). Am pus și un pic de ulei în cratiță și am pus-o pe jar, nu pe foc. După ce s-au prăjit frumos toate, am mai adăugat un pic de apă și am pus iarăși cratița pe jar, până când tot amestecul ăsta frumos colorat a fost practic aproape gătit. 
Umplutura
Am transferat umplutura în altceva, am căptușit cratița cu hârtie de copt, am potrivit în ea câteva pălării mai mititele și le-am stropit cu puțin ulei. Am înghesuit umplutura în pălării cum m-am priceput eu mai bine, iar apoi am adăugat câteva așchii de brânză pe fiecare din ciuperci. Am ezitat un pic să pun brânza din prima, dar cum umplutura era practic gătită și ciupercile nu au nevoie de mult timp, m-am gândit că o să fie OK.
ciuperci umplute
Am pus capacul, am făcut un fel de cuib în jar, ca să fie doar un pic de jar dedesubt, suficient jar pe margine și apoi am așezat o grămadă de jar pe capacul cratiței. De acuma treaba e gata, urmează partea cu răbdatul... Din când în când am mai ridicat capacul să arunc o privire. Când în sfârșit brânza a ajuns la culoarea perfectă, am tras cratița de pe foc și am scos ciupercile la soare...
Cuptor improvizat
Maaamă! Ce spectacol! Abia m-am abținut să nu-mi pârjolesc limba. De multă vreme n-am mai fost atât de nerăbdător să se răcească vreo mâncare. Brânza era bună una care să devină un pic mai curgătoare la cuptor, dar la pădure merge și așa. Am înghițit ultimele linguri de supă cu ochii pe minunile astea...
Ciuperci umplute
După ce mi-am liniștit un pic foamea cu supa, m-am pus la soare pe un trunchi culcat, cu minunile astea în poală și le-am îngurgitat, tacticos fără grabă... Au fost perfecte. Sunt sigur că data viitoare nu o să le mai nimeresc așa... Motiv în plus să savurez momentul, așa că m-am dat pe spate și m-am uitat cum joacă soarele-n frunze. Jugastru ăsta nu s-o hotărât încă, dacă mai stă un pic în vară, sau se mută cu totul în toamnă...
Frunze de jugastru
La cât e de cald pe afară nici nu-i de mirare... 
Cum stăteam eu așa pe spate, relaxat, cu burta țâfoi, rumenit de razele soarelui, am simțit că mă ia moleșeala și mi-am băgat picioarele în planurile pentru paneuri și sos... Am stat întins la soare, până când căldura soarelui s-a muiat, tăciunii din vatră s-au consumat și a rămas acolo doar un praf de cenușa albă, care emana o căldură călâie...
Jumătate din sticla de apă am dat-o pe gât, jumătate am golit-o în vatră, mi-am strâns bagajele și am luat-o cătinel către casă.




Haideţi  pe afară și aveți grijă de voi!

sâmbătă, 30 septembrie 2017

3 poze, 2 vorbe - Septembrie 2017


Sturnus vulgaris
Pe spatete unei oi, un juvenil de graur (cred că de acolo vine culoarea un pic ciudată a penajului), călătorește cu stil. Plimbare domoală, legănată și cu masa inclusă - lâna încâlcită a oii e plină de mici insecte pe care pasărea le ciugulește fără efort. Toată lumea câștigă.
Vanessa atalanta
Amiralul roșu (Vanessa atalanta), profită de ultimele zile însorite înainte ca toamna să-și facă cu adevărat simțită prezența. Probează metodic, cu trompa crăpăturile scoarței de salcie. În locurile în care găsește ceea ce caută, zăbovește mișcând din aripi și antene. 
Dendrocopus major
Fixată în surplombă așa cum doar ciocănitorile pot, o femelă de ciocănitoare pestriță mare, caută larve în trunchiul unui copac proaspăt culcat de furtună. Se pare că nici pentru ea poziția nu e chiar facilă, așa că din când în când, trece pe partea opusă a trunchiului, aparent doar pentru a se odihni.



Haideţi pe afară şi aveţi grijă de voi!

marți, 26 septembrie 2017

Orientare - metoda umbrei

Câtă vreme mai e soarele pe cer și polii mai sunt la locul lor, am zis să încerc și metoda asta de aflare a punctelor cardinale. Nu-i vreun mare mister, în teorie toată lumea pare să știe tot ce e de știut despre asta - în practică, puțini se deranjează să  încerce. 
Unul din motivele pentru care eu nu am pus-o în practică până acum, e că pare ușor de ținut minte și totul pare atât de simplu încât nu merită să-ți pierzi timpul cu ea dacă nu ai cu adevărat nevoie. Dar o dată ce te deranjezi să o pui în practică îți dai seama nu numai că e chiar mai simplu decât ai crezut, dar e și mult mai rapidă decât aveai impresia. Nu e nevoie de ore ci doar de 10 - 15 minute pentru a face o determinare suficient de precisă pentru o orientare generală.
M-am apucat să fac treaba asta într-o pădure nu tare rară, așa că a trebuit să mut o dată instalația și să o iau de la capăt, pentru că n-am reușit să anticipez corect cât o să stea lumina soarelui pe petecul care l-am ales.
Deci am înfipt bățul și am marcat cu un bețișor vârful exact al umbrei. E bine să alegi un băț un pic mai năltuț dacă vrei să termini repede - cu cât bățul e mai înalt cu atât mai rapid obții o diferență notabilă de la un vârf al umbrei la altul.
Primul reper
Nu e nevoie ca diferența asta să fie foarte mare, un lat de palmă e suficient. Când ai o diferență semnificativă, pui al doilea reper exact în vârful umbrei. Eu am pus o nuia dreaptă care unește cele două repere. Poți să tragi o linie. Poți să nu mai pui al doilea reper ci doar să unești cumva primul reper cu vârful exact al celei de-a doua umbre. În funcție de ce resurse ai, faci cum poți să evidențiezi o linie care unește cele două repere cu care ai marcat vârful umbrei.
Al doilea reper
Linia care ai obținut-o, marchează direcția vest-est. Primul reper cu care ai marcat vârful umbrei e vestul - întotdeauna, oriunde pe pământul ăsta. Asta e bine să-ți fixezi în minte și scapi de toată gimnastica mentală de genul: "ăăă dacă asta e linia vest-est și eu sunt la ecuator și soarele-mi bate-n ceafă, însemnă că... ăăă". 
Mai bine bagă la cap: PRIMUL BĂȚ E VESTUL. Gata.
Busola indica nord
Dacă ești foarte la nord, sau foarte la sud (mai greu de ajuns...), acolo unde e jumătate de an noapte și jumătate de an zi, metoda asta nu mai funcționează... Peste 65 de grade latitudine, în oricare din emisfere, nu mai merge. Da' acolo-i frig și nu ne place.

Recapitulare:
# PRIMUL BĂȚ E VESTUL.
# Băț lung - timp scurt.
# Un lat de palmă diferență.
# Peste 65 de grade nu merge.



Haideţi pe afară şi aveţi grijă de voi! 

miercuri, 30 august 2017

3 poze, 2 vorbe - August 2017

badger
Nu-i poza cea mai reușită din cele cu bursucul, dar e poza în care am reușit să mă apropii cel mai mult de el... Nu-i chiar așa aproape cum pare, aveam totuși un obiectiv de 500mm. Povestea aici. De altfel, nici nu-i o idee prea bună să pui un bursuc într-o situație în care să se simtă încolțit...
La umbra unui buștean putred am dat de ciupercile astea, n-am știut atunci ce sunt și nici acum nu știu, chiar dacă am lins toate cărțile despre ciuperci care le am pe acasă. Dacă are cineva vreo părere, nu vă sfiiți să comentați.
sooty copper
E final de august, nu mai e mult din vara asta, așa că bucurați-vă de fluturi cât mai sunt. Pe ăsta îl văd prima dată. E un pic mai mititel, dar ce-i lipsește în dimensiuni, compensează prin culori. După ce am răsfoit un pic aș zice că-i lycaena tityrus.


Haideţi pe afară şi aveţi grijă de voi! 

miercuri, 16 august 2017

Dolina gălăgioasă

Zi după zi, se adună tot felul de mici mizerii, greutăți cotidiene, probleme semirezolvate sau probleme care știu că nu vor fi rezolvate vreodată. 
Uneori mă gândesc conștient la ele, dar de cele mai multe ori chestiile astea rulează undeva pe fundalul conștiinței, creând un fel de zgomot de fond, care poate trece nebăgat în seamă pentru mult timp... Dar dacă răstimpul ăsta e prea lung, tensiunea devine pipăibilă și atunci e musai să restartez sistemul.
Ieșirile la pădure sunt modul meu preferat de a face asta.  Ieșirile de o zi sau câteva ore își au și ele locul lor, dar după o vreme am nevoie de un pic mai mult. Acu' s-a făcut iarăși vremea pentru vreo două zile la pădure. 
După niște kilometrii de drum, urmează câțiva kilometrii de poteci, apoi o scurtă bălăureală pe o direcție aleasă mai degrabă instinctiv decât rațional, și iacă-tă-mă-s într-un loc minunat pentru noaptea asta. O dolină. 
Unul din versanții dolinei e mai jos, deoarece dolina s-a format în versantul unei văi mai mari, așa că locul arată ca un uriaș amfiteatru.
hammock in the sinkhole
Mi-am întins hamacul într-o margine, aproape de fundul dolinei. Chiar dacă în poză locul arată destul de riscant pentru o noapte în hamac, cu toate trunchiurile căzute în apropiere, după ce am verificat mare parte din copacii din vecinătate, am constatat că e OK. 
Cum simțeam mai degrabă nevoia unei băuturi reci decât a uneia calde, am renunțat să mai fac focul. Întunericul se lasa repede așa că am mâncat ce am nimerit și am atârnat săculețul cu mâncare într-un copac din partea cealaltă a dolinei. Apoi m-am pregătit să mă întind în hamac. Am pus chestiile la care trebuie să ajung rapid și cu ușurință în așa fel încât să pot face asta, apoi am făcut în gând o recapitulare și m-am întins în hamac.
DD Travel hammock
După ce s-a lăsat întunericul, au început tot felul de activități. În timp ce alunecam încet în lumea viselor, înregistram și catalogam toate zgomotele din împrejurimi. Asta cu catalogatul zgomotelor e o veche rutină care mă ajută să dorm liniștit la pădure, dar să fiu totuși relativ conștient de ceea ce se întâmplă în preajmă. Vânt în crăci, un lătrat de vulpe în vale, șoareci întreprinzători foșnesc prin frunze, ceva patruped mic patrulează în partea de sus a dolinei - toate le am în baza de date. Deci, somn normal.
Pe la jumatea nopții, un cântec de ceva bufnițoid se aude din apropiere. Desfac sita, scot capul, aprind frontala - o bufniță se uită la mine dintr-un copăcel din centrul dolinei. E chiar aproape. Stă așa o vreme în fascicolul frontalei, apoi spune ceva probabil urât și decolează într-o liniște perfectă. 
Dimineața prima prioritate e micul dejun. Pentru asta îmi trebuie un foc. Nu-i mare lucru, crengile uscate nu-s o problemă. Practic mă împiedic de ele. De la hamac până la vatră, am strâns deja un braț.
Înainte să vă spun ce am în meniu, trebuie să spun în apărarea mea, că sunt un mare fan al micului dejun, oricare ar fi el, din orice țară, de pe orice continent. Plicticoasele ouă ochiuri, cereale, fasole cu cârnați, o strachină de fructe, ceva patiserie, orice înainte de cafea primesc cu mare bucurie.
Astăzi, fasole cu afumătură - micul dejun al campionilor. Era și o ceapă în zonă, dar n-a vrut să stea în poză dezvelită.
champions breakfast
Fasolea-i gata, cafeaua mai are de stat pe jar. Nu vreau să mai pun vreascuri, să fie mai ușor de stins.
În vreme ce eu sunt ocupat  să bag fasole, pe nesimțite, într-o liniște aproape ireală, bufnițoidul de azi noapte, aterizează exact în același copac, pe exact aceeași creangă. Acum îl văd bine, e un huhurez mare
Încerc să nu par prea excitat. Mai bag vreo două linguri de fasole, încercând să par foarte relaxat, mă întind și trag cafeaua pe marginea vetrei, pun mâna pe aparat, încadrez și declanșez vreo trei rafale scurte. Verific ultimele două trei poze făcute și totul e ok. Perfect! Tot ce mai reușesc să fac de acum înainte, e bonus. 
Văd că treaba asta cu relaxatul merge de minune, așa că îmi termin tacticos fasolea, sub atenta supraveghere a huhurezului. Pun strachina jos, îmi torn niște cafea, ridic iarăși aparatul și mai trag vreo două rafale. Nu verific, las aparatul, ridic cafeaua și sorb o gură. Apoi devin obraznic, mă uit la huhurez și spun cu voce tare: "Stai și la cafea?". Nici un răspuns, doar priviri stăruitoare a căror semnificație depinde doar de propria mea imaginație.
ural owl
De treabă huhurezul, mi-ar plăcea să petrecem mai mult timp împreună, pe lângă uzualele buhuhu-uri, am putea schimba tăceri profunde. 
Fără nici un fel de preaviz, huhurezul se desprinde în zbor de ramura lui preferată și se depărtează la fel de silețios cum a venit. A plecat aparent fără nici o legătură cu acțiunile mele.
Cred că încep să înțeleg care-i treaba cu copăcelul preferat. Dolina asta e ca un fel de supermarket pentru huhurez. Copăcelul e aproximativ în centrul ei, dolina e ca un amfiteatru, iar zgomotele șoriceilor sunt direcționate către huhurezul care stă la pândă pe creanga preferată. Trebuie doar să se hotărască de pe care raft să-și ia șoricelul.
Acuma aș vrea să prind și eu unul din șoriceii ăștia, în poză. Nu-i ușor. Deși îi aud peste tot, și îi și văd destul de des, sunt enervant de dificil de fotografiat. Se mișcă cu o viteză incredibilă, mai ales la adăpostul trunchiurilor căzute, pe sub vegetația joasă, pe la baza micilor pereți de stâncă sau a bolovanilor, apoi deodată încremenesc aparent fără motiv, după care pe neașteptate o zbughesc iarăși. 
M-au scos din minți. Când am vrut să-i surprind, au fost mai iuți decât mine. Când am vrut să-i aștept, au fost mai răbdători decât mine. Mă băteau pe toate planurile... Descurajat m-am întors pe bușteanul de lângă vatră, să-mi revizuiesc strategia. Tocmai când mă hotărâsem să las șoarecii în pace și să dau un rotocol prin împrejurimi, văd ceva mișcare la baza unei crengi căzute. Ridic teleobiectivul, și-l văd pe mititel. Aș fi vrut să fiu mai aproape, dar mă mulțumesc cu ce mi s-a oferit, fac vreo zece cadre și am parte de unul relativ decent.
mouse
Răsuflu ușurat. Șoriceii ăștia m-au sâcâit și ziua și noaptea, dar acu' m-am liniștit. Las aparatul jos și îmi beau tacticos cafeaua. Îi văd pe mititei peste tot, dar nu mă las provocat...
E aproape de amiază, nu vreau să plec încă, dar când am plecat de acasă, mi-am împachetat rucsacul în asemenea hal, că mi-e rușine de mine. 
Întind pe jos, pe jumătate despachetată foaia de cort, să-mi creez un pătrățel ordonat în haosul de frunze, pietre și crenguțe. Golesc rucsacul și încep să grupez chestiile care le vreau în capac, în buzunare, în partea de jos, lipite de spate, lucrurile înghesuibile în spațiile rămase, etc. Aproape că am terminat, când în partea de sus a dolinei aud niște zgomote ceva mai ciudate. 
E o un fel de târșâit prin frunze, dar parcă se disting și niște pași, sau mai degrabă târșâitul ăsta are un fel de ritm. Pun mâna pe aparat și urc câțiva pași în lateral pe panta dolinei să văd ceva mai bine. După zgomot, pot să-i urmăresc traseul destul de precis, așa că stau cu ochii bulbucați și aparatul pregătit, doar doar o să văd ceva. Printre doi bolovani întrezăresc trecând ceva blănos cu niște dungi alb și negru. Bursucu! N-am mai pozat bursuc, cum să fac să nu-l scap? 
După câteva fracțiuni de secundă în care în mintea se ciocneau idei despre ce-i de făcut. Mă decid să urc cu grijă către locul spre care pare să se îndrepte. Oricum singura șansă să am ceva deschidere pentru o poză, e să urc. Nu vreau să fac zgomot, așa că încerc să urc pășind din piatră în piatră, ca atunci când treci un pârâu. După câteva dezechilibrări de tot râsul, din alea în care dai din mâini încercând să te ții de aer, ajung într-o poziție suficient de bună. Continuă să se miște pe aceeași direcție, nu m-a simțit până acum și nu vreau să risc să-l sperii. Apare printre bolovani și lemne căzute, reușesc  să declașez de câteva ori, când traversa segmente mai deschise. 
badger
Își schimbă direcția, și continuă să pufăie și să scormonească pe la baza bolovanilor, urmărind foarte concentrat, un traseu pe care doar nasul lui îl știe. Sunt sigur că am câteva cadre bune, așa că renunț la precauții și mă iau după dânsul. 
După câțiva metri dispare între doi bolovani, pare să fie un fel de vizuină. O vizuină mai degrabă potrivită pentru un scurt somn la amiază decât pentru un adăpost adevărat. Eu mă uit la el în vizuină, el se uită din vizuină la mine. 
Acum e momentul. Ședința foto a vieții mele! Lăbuța pe șold! Privirea la mine! Țuguiază buzele!... Nimic. Își aranjează puțin pământul de sub el, se face ghem cu botul în blana și ca un cățel cuminte bagă un somnic... Cu mine stând în ușă, alunecă în lumea viselor bursucești... Am un moment zen, nimic nu-mi circulă prin cap, stau tâmp și mă uit cum doarme bursucul...
Ce naiba?! M-am transformat dintr-o dată în vreun trol prieten cu sălbăticiunile? Scot telefonu' deștept, mă uit în oglindă - sunt tot eu. Ce-i asta? Nepăsare, încredere, sictir bursucesc...
OK. Bine. Nani nani bursucu mami... Mă duc să-mi termin de împachetat rucsacul. Am primit de la dolina asta mai mult decât am sperat. E timpul să mă cărăbănesc și să las natura să-și vadă de treaba ei.
Împachetez destul de repede, după ce am ordonat toate lucrurile, parcă împachetatul are un fel de logică. O iau din loc, pe marginea de jos a dolinei mă opresc și arunc o privire în urmă. Mascat parțial de frunze, într-un copac din apropiere, huhurezul mă urmărește din ochi. Bursucul doarme bursucește. Șoriceii își așteptă rândul să vadă pe dinăuntru stomacul huhurezului. Un colț de natură aproape neatins.
Acum parcă am șters o parte din micile mizerii. Greutățile cotidiene și-au pierdut din greutate.  Privind dintr-un unghi proaspăt, văd posibile noi soluții pentru problemele semirezolvate.  Problemele care știu că nu vor fi rezolvate vreodată... Cine știe? Timp e. Speranța moare ultima.



Haideţi pe afară şi aveţi grijă de voi!


luni, 31 iulie 2017

Plimbare tropicală

O potecă atârnată deasupra oceanului, ce străbate  zone de pereți granitici în pantă , denumite de localnici "glacis", întrerupte de mici văi pentru a căror traversare e uneori nevoie de un mic ocoliș prin junglă. Nu e nimic aici despre care aș putea spune că mi-e cunoscut... Vegetația, aspectul straniu al granitului înnegrit de timp, păsări ce nu le-am văzut niciodată, toate îmi dau un sentiment de ușoară nesiguranță altoită cu o curiozitate ce mă atrage înainte pe potecă și pe lângă ea.  
to the jungle
Schimbarea asta de peisaj a trezit în mine un chef de explorare pe care îl credeam amorțit definitiv. Da îi zic explorare, chiar dacă sunt totuși pe o potecă bătută de suficient de mulți drumeți...  Eu cred că chiar dacă nu faci vreo descoperire epocală, dacă parcurgi un drum, fie el fizic sau altfel, cu mintea deschisă și cu simțurile treze, căutând mai degrabă cunoașterea decât bifarea unui obiectiv, ești într-o explorare.
Soarele e scump la vedere azi, dar la cât de tare pârjolește la latitudinea asta, nici nu prea mi-e dor de el. De plouat, mai degrabă stropește decât plouă, n-am de gând să mă plâng de asta - pentru umblat e numa' bine.
Câteodată prin melanjul străin de plante care acoperă versanții, se întâmplă să vezi câte ceva ce pare măcar înrudit cu ceva cunoscut... Uite, asta pot să jur că-i neam cu pruna.
cocoplum
Am luat câteva, le-am pipăit, le-am desfăcut, le-am mirosit și m-am oprit aici. Îmi pare rău că nu am reușit să găsesc timp să mă informez cât încă mai eram prin zonă; acasă după ceva vreme, când am găsit timpul să mă uit prin poze, am aflat că într-adevăr e neam cu pruna... Le zice cocoplum sau pruna paradisului (Chrysobalanus icaco), e comestibil și fructul și sâmburele. 
Acu' mă uit la poze și mă oftic - nu tare, dar un pic... Nu că aș fi tare pofticios, dar eu sunt din ăia care învață greu și uită repede - dacă îi fac o poză și aflu ce e, îmi aduc aminte că am văzut-o undeva, dar dacă aș fi făcut de vreo trei ori burta plină de prune d-astea paradisiace, sigur aș fi știut ce-i cu ele data viitoare când mi-ar fi ieșit în drum...
Printre crăcile încă nestropite de ploaie, ale unor tufișuri, de la umbra unui grup de copaci adevărați, zăresc o șopârlă, care e și rară dar și comună în același timp.
seychelles skink
Skink-ul de seychelles (Trachylepis seychellensis), e un soi de șopârliță endemică câtorva insule din cele peste 100 de insule  pierdute în Oceanul Indian, care formează Republica Seychelles - asta o face rară și mă bucur că am tras-o în poză. Pe de altă parte, pe insulele unde trăiește, o găsești peste tot: marginea plajelor, junglă, așezări omenești și nici nu pare să o deranjeze ceva anume - asta o face comună și simpatică.
Din loc în loc apar, luptându-se golănește cu ceilalți boscheți, flori pe care la noi le vezi doar prin ghivece ținute la loc de preț în vreun apartament ferchezuit. 
Lantana camara
Lantana (Lantana camara) ai crede că-i motiv de mare bucurie și prilej să-ți arăți extazul, dar pe aici e o buruiană invazivă, cu care se duc lupte grele. Are o strategie de supraviețuire pe cel puțin două planuri: pentru animale e toxică, iar de celelalte plante se ocupă producând o substanță care le inhibă dezvoltarea. Adică pe unde crește ea celelalte plante n-o duc bine, iar dacă vreun ierbivor vrea s-o mestece, are probleme. Destul de tare pentru ceea ce m-am obișnuit  să cred că e o plantă de apartament.
Atunci când cărarea nu-ți oferă peisaje arătoase, cărarea în sine devine motiv de contemplație.
pretty foothpath
Poteca revine din ocolișul prin junglă prilejuit de traversarea unei văi mai importante și urcă șerpuit versantul împădurit. Copacii lasă locul arbuștilor, care formează un adevărat zid verde prin care cu greu se poate vedea ceva. Am noroc și totuși văd pata roșie de piele, din zona ochilor, caracteristică porumbelului albastru de seychellles (Alectroenas pulcherrimus).
seychelles blue pigeon
Cu greu reușesc să găsesc un culoar prin frunziș ca să fac o poză. Bafta mea e că probabil era destul de conștient că mi-ar fi luat ceva vreme să-mi croiesc drum până la el, asta dacă aș fi avut maceta cu mine... N-am cărat-o și nu peste mult timp o să  să regret asta.
Porumbelul albastru de seychelles e un păsăroi destul de consistent și a fost vânat de localnici pentru carne, până la punctul în care pericolul de dispariție era destul de real... Dar odata ce le-a venit mintea la cap, efectivele și-au revenit rapid. E o specie endemică, dar preferă zonele împădurite, așa că nu trăiește decât pe insulele granitice mai mari. 
Într-un luminiș, pe o cracă mai expusă, altă formă de porumbel, arăta atât de comun încât cu greu m-am convins că merită efortul să-i fac o poză... Am aflat că nu-i o pasăre chiar atât de comună... 
madagascar turtle dove
Îi zice turturică de madagascar (Nesoenas picturatus) și înafară de Madagascar îi merge bine  pe o serie de insule din Oceanul Indian și cam atât... Vine până-n periferia zonelor locuite și agricole, dar preferă pădurile mai adevărate, sau junglele sau cum naiba s-or chema pe aici.
Am ajuns un pic mai sus, despicătură  văii îmi dă ocazia să arunc o privire spre interiorul muntos al insulei. O să ajung acolo în zilele următoare. Partea muntoasă a insulei Mahe e protejată de Parcul Național Morne Seychellois, Morne Seychellois fiind vârful cel mai înalt - 906m, pare o joacă dar nu e nici pe departe un vârf accesibil. În fundal  cred eu că se vede Mt. Le Niole - 681m. De aici poteca traversează zone de glacis și se vede aproape tot timpul oceanul. 
glacis vegetation
Zonele astea de stâncărie granitică cu sol puțin și de pe care apa se scurge sau se evaporă repede, au o vegetație specializată. În centrul pozei e un pâlc de boscheți cu ciufuri verde crud ce seamănă cu silueta unor niște mici palmieri, sunt Dracaena reflexa, plante indigene, aici prosperă în solul sărac din crăpăturile granitului, iar acasă prosperă prin ghivece în sufragerii. Zi-mi că n-ai macar o rubedenie la care să nu fi văzut o dracenă într-un colț de cameră. Acu' când mă uit la astea cum cresc printre pietroaie, parcă-mi vine să-mi cumpăr și eu una...
O bucată din potecă, înainte de a ieși în zona expusă a glacis-ului, merge deasupra versantului împădurit și am ocazia să fiu deasupra, sau la același nivel cu vârfurile copacilor așa că pot să văd cine-i pe acolo...  Am iarăși baftă și văd o pasăre cu aspect războinic, parcă-i din ceva clan nazistoid, stă pe-o cracă cu creasta zbârlită și pare să certe pe cineva.  Poți să-l auzi aici.
seychelles bulbul
Bulbul-ul de seychelles (Hypsipetes crassirostris) e chiar o pasăre bătăioasă, probabil de asta nu s-a făcut încă nevăzută, nu numai că își apară teritoriul de alte păsări, dar au fost situații când a încercat să gonească chiar oameni. Pe mine m-a lăsat în pace, fizic... N-am văzut  cine era cel certat. Poate chiar eu?... 
E o specie endemică, o găsești doar pe câteva din insulele mai mari din zonă. Creasta mai mică sau mai mare e caracteristică tuturor speciilor de bulbul... Pe la noi nu-s, păcat... Mi-ar place să  dau mai des de păsări care mă iau la ceartă, în loc să se facă nevăzute.
Pe glacis am parte de forme geomorfologice, cum nu mă așteptam să văd în roci granitice...
Sunt obișnuit să văd camenițe (alveole) și rigole ca astea, în calcarele de pe acasă, nu credeam că o să le văd și în roci granitice... Dar când vorbim de timp geologic - orice e posibil.
În sfârșit se vede plaja, e pustie așa cum îmi place mie. După ce cobor trebuie să traversez un mic pârău, care se strecoară în ocean la marginea plajei. Pârâul se cheamă Major, de unde și numele plajei - Anse Major. 
Nu e nimic major nici la pârâu, nici la plajă, amândouă sunt mici și faine.
Pârâul face o buclă prin spatele plajei, formând un fel de mică lagună cu apă salmastră, plaja acționând ca un fel de mic baraj. 
În capătul cel mai îndepărtat al plajei e un mic adăpost pescăresc, pe lângă care se văd urmările unor chefuri scăpate de sub control. Acu' nu-i nimeni, dar chiar și așa prefer să-mi găsesc alt loc și să mă prefac că n-am văzut ce-am văzut... Nu-i greu defel, zgomotul regulat al valurilor care asaltează plaja, are un efect aproape hipnotic, aș putea să uit și de mine dacă stau mult pe aici...
Majoritatea potecilor de pe aici sunt de fapt foste drumuri/căi de acces către foste plantații acum lăsate în paragină. Și aici e la fel, în unele locuri, poți bănui foste structuri, terase agricole, fundații, bucăți de ziduri din vremuri coloniale, învelite acum într-o pătură de vegetație. De aici plecau în pirogi de lemn: vanilie, scorțișoară și alte chestii exotice. Dar astfel de plantații izolate în petice fertile de junglă nu mai sunt posibile acum. Când umbli prin astfel de locuri înțelegi că există limite pentru ceea ce poți face cu utilaje, iar astfel de locuri pot fi făcute rentabile, pentru puțini, prin munca gratuită și în condiții inumane, a celor mulți.  Altfel spus un astfel de loc izolat, unde ești într-o continuă competiție cu jungla, nu poate fi productiv decât folosind sclavi. 
Pe hartă mai apăreau câteva poteci, dar pe fiecare din ele după câteva zeci de metri m-am blocat în vegetație... Pe aici fără macetă și o modalitate de navigație sigură nu ai cum să ajungi, decât pe unde băieții de la parcul național au avut vreme să treacă cu maceta...



Haideţi pe afară şi aveţi grijă de voi!