Poveşti scrise pe zăpadă

Afară e zăpadă proaspăt ninsă cum de mult n-a mai fost. Zilele trecute a trebuit să mă muțumesc cu o plimbare prin boscheții de pe câmp, că zăpada era prea mare să ajung în așa de puțin timp, până la cea mai apropiată pădure. Astăzi însă am ceva mai mult timp.

E soare, zăpada e până sub genunchi, dar e foarte ușoară așa că e o plăcere să mergi. Am niște bocanci ieftinuți de trei sezoane, care sunt un pic cam prea la fix... Nu-i loc sa se miște degetele și am înghețat în ei de fiecare dată. Acum am schimbat strategia și am luat niște șosete de trekking, dar mai de vară să rămână un pic de loc... Iarna trebuie să fii un pic mai atent cum mergi: dacă transpiri nu-i bine și dacă gâfâi, iar nu-i bine! Mă opresc destul de des să respir, să mai umblu la un fermoar să mai dau jos sau să mai iau ceva pe mine, sau să mai fac o poză; la fiecare oprire am grijă să mișc bine degetele de la picioare.

Pe zăpada asta proaspătă văd și niște urme cum nu am mai văzut: un fazan a aterizat (se vede urma cozii pe zăpadă), a înotat și el un pic prin zăpadă, cu cine știe ce treburi, lăsând o urmă șerpuită ca o mică tranșee, iar apoi a decolat lovind viguros zăpada cu aripile.

Aterizare în zăpadă proaspătă...

Decolare la capătul urmei prin zăpadă...

Am scurtat un pic drumul până în pădure traversând un mic canal care era înghețat tun, imediat ce intru printre copaci văd lângă rădăcina unui copac, scrisă pe zăpadă, o poveste întreagă... Nu trebuie să fii "indianu' Talpă Iute" ca să descifrezi ce s-a întâmplat aici. Amprenta aripilor si a cozii, pe zăpadă, împreună cu o pană rămasă în urmă spun destul de multe despre cine a fost aici, totul devine și mai clar după ce scot de sub zăpada răscolită, o jumătate dintr-un iepure mititel - am dat peste resturile de la masa unui șorecar comun. 

Amprenta cozii şi a aripilor...

Pană...

O jumătate de iepure...

L-am văzut de multe ori stând pe un copac din marginea pădurii, uitându-se de sus la tot ce mișcă pe câmpul din apropiere, de data asta a avut mai mult noroc, iepurii nu-s chiar prada lui obișnuită... Nu-l cheamă șorecar degeaba.

Cireş...

Pe măsură ce înaintez în pădure sunt tot mai uimit de numărul de cireși care-i văd, acum parcă-s peste tot... Merg pe aici destul de des și credeam că-i știu pe toți, dar iarna totul se vede altfel... In restul anului când vrei să știi ce copaci îs prin jur, te uiți mai mult la frunze, pe vremea asta te uiți la scoarță și-ți dai cu părerea... Scoarța la cireș e altfel, toate crăpăturile sunt pe orizontală, ca niște cercuri în jurul trunchiului, la ceilalți copaci de pe aici (salcâmi, stejari, frasini, plopi...) crăpăturile scoarței sunt pe verticală, așa că cireșii ies imediat în evidență că-s diferiți de tot ce-i în jur.

Experimentul meu cu bocancii merge bine, e căldură câtă trebuie să fie, n-am transpirat și nu mi-e rece. Mai ales la bocanci îți faci un bine dacă-i iei câteva ture pe lângă casă înainte de a merge în ture mai lungi. Ca de aia se cheamă că "mergi în ture", pentru că tre' să mergi și dacă ești tot spart pe la picioare, nu prea mai poți... Chiloți de schimb ne luăm cu toții, bocanci de schimb mai rar, iar papucii de stat la tabără s-ar putea să nu te aducă înapoi întreg  de pe unde ai reușit să ajungi...

Am plecat târziu, soarele coboară repede, dar nu-i graba așa mare, un ceai cald,  băut iarna în liniștea pădurii e mai valoros pentru suflet decât timpul care ți-l ia să-l bei...





 

Haideţi pe afară şi aveţi grijă de voi!